Motani, mierle, copii și bunici în „Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene“

Motanul Ochi-Verde vrea să-i vină de hac rândunicii neatente. Puiul de lin îi joacă o festă bibanului rănit. Păpușa cu inimă de piatră nu-și găsește salvarea în brațele niciunui copil. Acestea sunt doar câteva dintre poveștile pline de suspans, cu ritm domol, care alcătuiesc volumul Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene, apărut în colecția Cartea Românească pentru Copii la Editura Cartea Românească, parte a Grupului Editorial ART. Publicate în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut dincolo de Prut, textele sunt acum pentru prima dată transpuse în alfabet latin, prin eforturile Asociației pentru Cultură și Arte Arbor și ale Bibliotecii Naționale pentru Copii „Ion Creangă“ din Chișinău.
 

Inspirați de stilul de povestitor al lui Ion Creangă, de construcția narativă cu tâlc a lui Alexandru Mitru, creatorul celebrelor Legende ale Olimpului, și de misterul care învăluie basmele rusești, scriitorii prezenți în această antologie sunt printre cei mai de seamă autori de literatură pentru copii ai Republicii Moldova. Pavel Boțu a fost poet și prozator, președinte al Uniunii Scriitorilor; Victor Prohin este publicist și secretar responsabil la revista pentru copii Alunelul; Sanda Lesnea avea studii în medicină, dar, după o experiență cruntă în Siberia, fiind deportată pentru vederile sale proromânești, a lucrat și la Academia de Științe a Moldovei, și ca scenaristă la Moldova-Film. Aurel Scobioală, după o carieră de succes în învățământ, televiziune și mediul editorial, s-a dedicat literaturii pentru copii, fiind laureat al Diplomei de Onoare IBBY (2006). Ariadna Șalari a scris și pentru copii, și romane pentru adulți, inspirate fiind de tumultoasa istorie a secolului trecut. Ana Lupan este cunoscută pentru înțelegerea profundă a psihologiei copiilor, pe care o aplică și în textele sale. Iar Gheorghe Gheorghiu a fost, printre altele, învățător, redactor-șef adjunct la revista Nistru și redactor-șef la Editura Literatura artistică.

Textele prezente în antologie sunt însoțite de ilustrații introductive, realizate de regretatul Mircea Pop, care anticipează atmosfera fiecărei povești și rezumă grafic punctul culminant. Preferata mea este ilustrația care deschide „Mărul de zăpadă” de Ana Lupan. Bunicul, cu pălărie și cămașă cu mânecă scurtă, cum purtau deseori și bunicii mei, o ține de mână pe Steluța, verișoara cea mică a lui Ionel. Băiatul, și el întors cu spatele la noi, aleargă în față, depărtându-se parcă în furie de cei doi. Din felul cum bunicul se uită spre fată, din maniera în care ea e surprinsă cu un picior pe vârfuri și din capul lui Ionel aplecat într-o parte, poți intui tensiunea care se va naște între cei doi copii și eforturile adultului de a-i îmbuna. Ba chiar și unul dintre firele cu tâlc ce se vor așterne mai departe:

„— Mamă, vreau să-mi cumperi un frățior, a rugat-o el într-o zi pe mama. 

Mama s-a gândit ce s-a gândit și i-a spus tatei dorința lui Ionel.

— Eu tare știu, a căzut tata pe gânduri, că, poate cu bună seamă, omul, dacă n-are frați, devine avar, egoist, trăiește numai pentru sine. Nu vezi? Până și un pom, dacă crește singur, îl rupe vântul.”
 

Alături de poveștile cu personaje umane, sunt și cele ale necuvântătoarelor, fie ele animale, plante, păpuși sau foi de hârtie. Una dintre cele mai intense este „Mierla cea recunoscătoare” de Sanda Lesnea. Construită ca o povestire în ramă, debutează cu discuția dintre Moș Tudor Păduraru și nepoțica „cu două fundițe prinse în creștet, ca doi fluturi încâlciți în părul ei mătăsos și bălai”. Curioasă să afle de ce se uită bărbatul așa de concentrat la mierla care tot intra și ieșea din scorbura unui stejar, fata îl roagă să-i spună povestea păsării. Și așa începe istoria recunoștinței regăsite. Mierla își pierduse cuibul din mesteacănul doborât de oameni și fusese nevoită să-și facă altul. Stejarul o primește printre crengile lui, dar nu pune bază pe răsplata promisă:

„— Hă, hă, copilă, vorbești de Recunoștință, de parcă n-ai ști că n-a mai trecut de mult, sărmana, pe aici! Un iepure cunoscut zicea cum că ar fi zărit-o într-un mărăciniș. Că se zbate să scape și nu poate. Dar nu te mâhni. N-am nevoie de recunoștință. Mie mi-or fi de ajuns și cântecele tale.”

Ba chiar tot copacul o apără pe mierlă și pe puii ei de vânt, de ploaie și de șarpele pofticios. Abia când la poalele lui își dau întâlnire cariul, cărăbușul și omida, își dă seama mierla că-i poate întoarce ajutorul. Dialogul celor trei insecte este de-a dreptul savuros, rupt parcă din poveștile lui Creangă:

„— Păi, cumătriță omidă, așa durdulie nu te-am văzut niciodată, scârțâi cariul. 

Omida se întinse leneșă și grasă pe iarbă. 

— Cum să nu fiu durdulie, vecine dragă, dacă am terminat cojea dud. Să-l vezi cum stă gol fără o frunzuliță pe dânsul! 

— Dar eu mănânc, tot țâr rămân! se jelui cariul. Nu prind carne pe mine. 

— Așa ți-e feleșagul, făcu omida. 

— Cât despre mine, pot să zic că îmi priește mâncarea, se amestecă în vorbă cărăbușul. Și, când mă pun la masă, apoi nu ca voi să strâng frunze sau să rod lemn. Eu tot sucul cel mai dulce îl beau.

— Iar începi să te lauzi, vere cărăbuș. Ai slăbiciunea lăudatului, îl mustră omida.

— Ba defel. De bună samă mă hrănesc cu partea cea mai dulce! Acolo unde e mai mustos.

— Toată vara foarfeci un copac, apoi vorbești anul întreg că ai făcut mare chichion, râse omida.

Cărăbușul se înfurie foc:

— Ce mi-ți da să dobor stejarul ista într-o săptămână?

— Dacă îl dobori, te facem împărat, făcu cariul.

— Primesc! Așadar, peste o săptămână ne întâlnim aici, zise cărăbușul și prinse a scormoni la rădăcina stejarului cu picioarele lui păroase.”

Tot în lumea animalelor se petrece și „Uriașul de hârtie”, o poveste cu umor în filigran și o notă fină de absurd și ironie, care sigur ar împărți un grup de tineri cititori în două: cei care vor râde de soarta uriașului și cei care, dimpotrivă, se vor întrista. Când șoriceii dau peste desenul cât coala de hârtie, reprezentând un șoarece uriaș, sunt convinși că e scăparea lor în fața amenințării pisicii. Și se dovedește curând că au dreptate. Așa că pun la cale un plan să-i arate recunoștința lor:

„— Trebuie să-i mulțumim uriașului. Să nu-i dea în cap să ne părăsească. 

— Dar cum să-i mulțumim? 

— Ce să-i oferim? 

— O bucată de slănină? 

— Singur și-o poate căpăta! 

— Să-l cinstim! 

— Asta da. Cui nu-i place cinstea, onoarea! 

— Dar cum să-l cinstim? 

— Să-i cântăm un imn de slavă!

— Dar poate că-i fudul de-o ureche?

— Dar de citit oare o fi citind? Ca să-i tocmim o odă...

— Cine mai știe... Poate are nevoie și de ochelari...

— Eu am o idee! Să-i înălțăm un monument.

— Monumentele se înalță după moarte...

— Ei, și ce! Putem să facem o excepție pentru cel de-o merită! 

— Și ce fel de monument să-i ridicăm?

— Bineînțeles, din materialul care ne stă la îndemână. Din rumeguș! căzură de acord șoarecii.”

Numai că finalul nu-i deloc așa cum și-au imaginat.
 

Antologia se încheie cu un text care readuce în centru mediul familial, accentuând poate cea mai valoroasă constantă a copilăriei: dragostea părinților. Anunțând un deznodământ care-ar fi putut aduce tristețe și protagonistului, Răduc, și cititorilor, textul cotește apoi spre o confirmare cât se poate de emoționantă. O s-o citez aici, pentru că povestea este atât de bine construită în intensitate, că nu-i va știrbi nimic din plăcerea lecturii:

„I se uscară lacrimile din colțul ochilor și o bucurie mare și caldă îi descreți fruntea. Aproape, aproape de tot era mama lui bună, adevărată. N-o vedea pentru că genele-i deveniseră grele și nu le mai putea deschide. Dar o simțea cu toată făptura lui, parcă o auzea cum îi cântă:

...și-l adoarme pe Răduc. Crească mare...

Și Răduc adormi cu sufletul împăcat.”

Un final care te asigură o dată în plus că, aflat în mijlocul familiei, alături de părinți, ești protejat de toate, de lacrimi, de gânduri grele și de umbrele nopții.

Ca să închei textul meu într-o notă mai voioasă, o să-l reamintesc pe motanul Ochi-Verde, eroul lui Pavel Boțu. Deși toate păsările care mișună prin curte îi arată, de voie sau de nevoie, respectul lor, rândunica se izbește din greșeală de obrazul lui. Atât îi trebuie felinei, că-și pune în gând să-i dea o lecție. Astfel începe o urmărire – aș zice ca-n filme, dar e mai degrabă ca-n viața reală. Pasărea se ferește din calea pisicii, Ochi-Verde e pe urmele ei, rândunica pare că nu mai are scăpare, motanul dă să facă saltul final. Ce se întâmplă până la urmă? Vă invit să descoperiți singuri în povestea care deschide Povestiri cu rost. Antologie de texte basarabene.