Citește un clasic și devino popular: „Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame, cu ilustrații de Dan Ungureanu

Valuri de căldură, atenționări meteo de caniculă și vijelii puternice. Poate și-o vacanță multă așteptată, dar care este precedată, invariabil, de furtuna bagajelor: să iei aia, să nu uiți cealaltă. Ce-ar fi dacă le-am pune pe toate pe silențios (sau măcar în fundal) și ne-am relaxa cu o carte bună și răcoritoare ca o limonadă rece, ca umbra unui copac cu ramuri multe și frunze dese? Perfect! Așa facem! Și ce poveste mai potrivită pentru zilele toride decât Vântul prin sălcii, romanul devenit clasic al scriitorului britanic Kenneth Grahame? Mai ales că acum a fost primenit cu ilustrații nou-nouțe, realizate de nimeni altul decât Dan Ungureanu. Iar traducerea Fridei Papadache îmblânzește această briză de aventură, prietenie, umor și voie bună. Iar peste toate acestea, o să căpătați o popularitate nemaivăzută în grupul de colegi sau prieteni când o să le spuneți că știți ce înseamnă „sobol”, că e floare la ureche să deosebești un bursuc de o vidră și când o să deveniți trendsetteri în materie de romane scrise pe la începutul secolului XIX. Pentru că oricine poate citi ce s-a scris acum zece ani sau zece luni, nu? Dar numai profesioniștii merg la un alt nivel.
 

Așadar, dacă nu v-am convins până acum, iată cinci motive pentru care Vântul prin sălcii, scris de Kenneth Grahame și ilustrat de Dan Ungureanu, este romanul potrivit să vă răcorească zilele de vară și să vă crească popularitatea:

1. Sobolul. Ce e un sobol?

Trebuie să recunosc că habar n-aveam ce înseamnă „sobol” până nu am citit romanul lui Grahame în traducerea, cum spuneam, a Fridei Papadache (ea însăși o vedetă a traducerilor românești din literatura britanică, care-și imprima stilul personal fără a pierde din specificul fiecărui scriitor). Iar după ce-am aflat, m-am descotorosit de tocitul „câr...”. Ah, dar nu vă zic. Mai bine să aflați singuri ce înseamnă (asta dacă nu știți deja, ceea ce vă conferă direct titlul de „cel mai șmecher cititor al anului”). 

Dar care-i treaba cu sobolul ăsta? La o primă vedere pare cam aiurit, cam sperios, cu prea puțină (și uneori mult prea multă) încredere în el – cert e că dă impresia că nu e cine știe ce de capul lui. Dar, după ce ajungi să-l cunoști mai bine, îți dai seama că e de fapt un pișicher fără pereche. Dincolo de faptul că știe să-și țină prietenii aproape și să se facă plăcut de cei din jur și că are skilluri sociale rafinate („știa foarte bine că eticheta animalelor interzicea să stărui asupra lucrurilor neplăcute sau măcar să faci aluzie la ele; așadar, schimbă vorba”), are și o doză de nonconformism adorabilă. Cum să nu-l aplauzi când, după ce deretică și deretică prin casă, ajunge la concluzia că viața e prea scurtă și-și ia tălpășița spre distracție și leneveală?
 

„Deodată, Sobolul, zvârlind jos bidineaua, zise:

— Măi să fie! Să mă slăbească! Mai dă-o încolo de scuturătură!

Și o zbughi din casă fără să-și pună măcar haina pe el.”

Cum să nu fraternizezi cu cineva care are curajul să spună oful din sufletele noastre?

„Botul îi răzbi la lumina soarelui și se pomeni rostogolindu-se în iarba caldă a unei poieni mari.

«Frumos e!» își zise Sobolul. «E mai frumos decât să văruiești!»”

Și care și găsește leac mustrărilor de conștiință?

„Părea totul prea frumos ca să fie adevărat. Sobolul hoinărea zorit de colo până colo prin poieni, de-a lungul hotarelor de tufișuri, prin pădurici, și găsea pretutindeni păsări clădindu-și cuibul, flori îmbobocind, frunze zvâcnind din muguri – toate voioase și lucrând cu spor. Și în loc să-l mustre conștiința și să-i șoptească, înțepându-l ca un ghimpe: «Văruiala!», el nu simțea decât ce încântător era să fii singurul leneș printre toți acești cetățeni gospodari.”

Un pișicher! Să fim ca Sobolul!

2. Broscoiul

La o primă vedere, ai zice că Broscoiul, cu averea lui agonisită, cu domeniul și casa lui de cărămidă roz, de la Broscoești (cu grajduri și sală de ospețe) și cu pasiunea (uneori nefastă) pentru tot ce-i nou, e personajul negativ al romanului. Mai ales că, cu câteva digresiuni, celelalte trei personaje centrale (Sobolul, Șoarecele-de-apă și Bursucul) tot încearcă ba să-i facă pe plac, ba să-l facă să-și vină în fire. Și uneori nu doar că nu reușesc, dar le și râde-n nas (cum a fost episodul acela când l-a păcălit pe Șoarece că-i bolnav și-a zbughit-o de cum a rămas singur. Vai, ce amuzant!). 

Dar, de fapt, Broscoiul e cel mai antrenant personaj, mereu în căutare de aventură, mereu cu un pas înaintea celorlalți. Și mereu dedicat până în pânzele albe pasiunilor sale. Trecătoare. Nici n-apucă bine să-și ia în primire „jucăriile” noi, că-i și fug ochii și mintea la următoarele. Iar pentru cineva așezat (și deseori plictisitor) ca Șoarecele sau mai ales ca Bursucul, ăsta-i păcat capital. Noroc că Broscoiul e tip deștept și știe să rotească cuvintele și inimile tinerelor fete (trebuie să recunoașteți că evadarea din închisoare a fost o mișcare de geniu – geniu romantic, e drept). 
 

Iată, de exemplu, cât de dedicat i-a fost pasiunii sale pentru trăsuri – după ce fusese ahtiat după bărci de curse (și înainte de asta după bărci cu pânze, după lotci și câte or mai fi fost):

„[Vâslitul]  o distracție neroadă și copilăroasă. Am renunțat de mult. Pierdere de timp și atâta tot! Mă mir de voi, băieți deștepți, cum vă cheltuiți toată energia cu sportul ăsta care nu duce la nimic. Acum am găsit ceva care poate într-adevăr să te pasioneze o viață întreagă. Am intenția să-i consacru restul vieții mele. Nu pot decât să regret anii pierduți, risipiți cu nimicuri.

[…]

— Iată! strigă Broscoiul, umflându-se de mândrie. Iată viața adevărată care vă așteaptă, întrupată în trăsura asta. Drumul mare, pulberea șoselei, ierburi, pășuni, tufișuri, văi, câmpii, sate, orașe, metropole! Azi aici, mâine cine știe unde! Călătorie, variație, aventură! Lumea întreagă înaintea ta și un orizont mereu în schimbare!”

Ca să nu mai spun cât de tare s-a entuziasmat de furia pe patru roți, cu motor și volan, pentru care și-a riscat viața (în nenumărate rânduri) și libertatea.

Iar sentimentele pe care le stârnește în prietenii lui sunt de neprețuit. Și uneori de râs în hohote:

„Nu-i niciodată nepotrivit să-i faci o vizită Broscoiului. Devreme ori târziu, el e oricând același. Totdeauna binedispus, totdeauna bucuros să te vadă, totdeauna mâhnit când pleci!

[…]

„E într-adevăr un animal cât se poate de blajin, răspunse Șoarecele. Simplu, bun la inimă și drăgăstos. N-o fi prea deștept – nu putem fi toți genii – și se prea poate să fie cam lăudăros și încrezut. Dar are câteva calități mari Broscuța, fără îndoială!”
 

3. Ilustrațiile

Dac-ar fi să deschideți cartea și să vă uitați doar la ilustrațiile lui Dan Ungureanu, ați pune cap la cap o poveste la fel de consistentă și palpitantă ca însuși romanul lui Kenneth Grahame. Felul în care Dan Ungureanu și-a imaginat personajele (pofta de viață a Sobolului, înțelepciunea împodobită uneori cu istericale a Șoarecelui, zâmbetul șiret al Broscoiului și statura de om trecut prin multe a Bursucului), maniera în care a combinat culorile și a zugrăvit râul și Pădurea Sălbatică, toate dau viață cuvintelor scriitorului britanic și te fac să te simți la fiecare câteva pagini ca parte din lumea aceasta. Nu-i de mirare că este un ilustrator atât de îndrăgit și că recent i-a fost decernat Premiul Cărturino la categoria „Cartea ilustrată pentru copii a anului” pentru Vreau să fiu invizibil. Despre procesul de lucru la volumul „Vântul prin sălcii”, Dan Ungureanu a povestit mai multe în acest interviu pentru blogul Arthur.

4. Povești testate

Kenneth Grahame s-a născut în 1859, dar n-a avut o viață prea ușoară. A rămas orfan de mamă de mic, tatăl n-a prea fost în stare să aibă grijă de el și de frații lui, așa că a rămas în grija bunicii și a unchilor. Noroc că bunica a locuit în zone pitorești, care i-au hrănit de mic imaginația, și că unchii îl tot luau cu ei ba la navigat pe Tamisa, ba prin Londra (cu toate că unul dintre ei s-a opus dorinței lui de a-și continua școala). Așa că a avut de unde să se inspire. În plus, când fiul lui, Alastair, era mic, îi spunea povești înainte de culcare, și chiar aceste aventuri cu Sobolul, Șoarecele și Bursucul au luat naștere în acei ani. Broscoiul a apărut un pic mai târziu, pe când Grahame își făcea vacanțele pe coasta sudică a Cornwallului și-i scria scrisori băiatului său. Deci toate călătoriile personajelor și toate boacănele lor sunt testate și aprobate de Alistair.
 

5. Ecourile din cultura pop

Deși, la momentul publicării, criticii s-au cam codit să-l laude, Vântul prin sălcii a avut o carieră impresionantă, numai până în 1951 ajungând la o sută de ediții – multe ilustrate de artiști celebri precum Ernest H. Shepard (exact, ilustratorul lui Winnie Puh), Robert Ingpen (această ediție este inclusă, de asemenea, în portofoliul Arthur) sau Dan Ungureanu 😊. A fost adaptat pentru teatru, pentru TV (în filme și seriale), pentru radio și a inspirat numeroase continuări și reinterpretări. Dar cea mai tare chestie este următoarea: capitolul „Cântărețul din nai la porțile dimineții” (în original The Piper at the Gates of Dawn) a dat numele primului album al cam celei mai tari trupe rock din toate timpurile, Pink Floyd. How cool is that?! Spuneți-le asta prietenilor voștri și-o să-i dați pe spate. N-au auzit de Pink Floyd? Poate că e timpul să intre în rândul lumii. Cu ajutorul vostru.

*

Cum bine se vede, nu e de dat la întors. Vântul prin sălcii este un roman clasic al literaturii pentru copii care și-a păstrat prospețimea mai bine de o sută de ani.