Michael Ende. Limbajul fanteziei și al aventurii
Când a fost ultima dată când ați pus telefonul pe mute, ați închis laptopul și televizorul și ați citit, doar pentru voi, o carte din raftul copiilor? Un basm, o poveste plină de fantezie sau una cât se poate de realistă. Credeți că literatura pentru copii e facilă? Nici că se poate ceva mai neadevărat. Dar, dacă o carte destinată copiilor e ilizibilă pentru cei mari, e clar că e vorba doar de o carte proastă. Și nu am spus-o eu, ci W.H. Auden, unul dintre cei mai reputați poeți ai secolului trecut: „Există cărți bune care sunt doar pentru adulți, pentru că înțelegerea lor necesită să fi acumulat experiențe de adulți; dar nicio carte cu adevărat bună nu este exclusiv destinată copiilor.”
Dacă vreți să faceți acest experiment și să citiți o carte bună, puteți începe cu Momo, una dintre cărțile-fanion ale scriitorului german Michael Ende. Momo sau strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat este un basm-roman care l-a propulsat pe Ende în rândul celor mai apreciați scriitori la nivel mondial și este potrivit, conform spuselor sale, pentru copii între 80 și 8 ani. Editura Arthur a publicat recent o nouă ediție în traducerea lui Yvette Davidescu, însoțită de ilustrațiile autorului.
„Există o taină foarte mare și totuși foarte obișnuită. Toți oamenii iau parte la ea, fiecare o cunoaște, dar numai foarte puțini se gândesc vreodată la ea. Cei mai mulți o iau ca atare și nu îi miră câtuși de puțin. Taina aceasta e timpul.” Timpul este tema principală în romanul lui Ende, o idee care guvernează viețile adulților și copiilor deopotrivă, fie ei cititori sau personaje închipuite. Și tocmai de aceea cartea devine universală, fără vârstă și fără vârste. „Fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat” este nimeni alta decât Momo, o puștoaică care locuia în amfiteatrul de la marginea orașului, a nimănui și totodată a tuturor celor care veneau la ea să se joace sau să vorbească. Nu avea casă și nici haine acătării, dar avea mulți prieteni și, cel mai important, avea timp pentru fiecare dintre ei. Pentru că Momo știa să asculte ca nimeni altcineva. Și toți pe care-i asculta cu răbdare și privindu-i cu ochii ei foarte mari și negri deveneau mai buni: „Momo știa să asculte astfel încât proștilor le treceau dintr-odată prin minte idei foarte deștepte. Nu deoarece ea ar fi spus sau ar fi întrebat ceva ce să-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetița ședea doar acolo și asculta cu toată atenția și toată simpatia, privindu-l pe celălalt cu ochii ei mari, negri, iar el simțea cum dintr-odată iau naștere în el ideile despre care nu bănuise niciodată că ar zăcea în sinea sa.”
Lumea lui Momo și a prietenilor săi se schimbă însă când pe oraș pun stăpânire domnii în costume gri, agenții Casei de Economii a Timpului. Mai întâi discret, convingând ici și colo pe câte cineva să renunțe la plăcerile inutile și la alte pierderi de timp, iar apoi tot mai agresiv, până când aproape întreaga comunitate este cuprinsă de febra economisirii timpului. Deși păreau să obțină tot mai mult timp liber, oamenii deveneau de fapt tot mai ocupați, mai triști, mai morocănoși, abandonându-și prietenii, copiii și pe ei înșiși. Și fața orașului se schimbă: „Deoarece toate casele arătau la fel, firește că și toate străzile arătau la fel. Iar străzile uniforme creșteau și tot creșteau, se și extindeau în linie dreaptă până în zare – un deșert al ordinii! Tot astfel decurgea și viața oamenilor care locuiau acolo: în linie dreaptă până în zare! Totul era dinainte exact calculat și plănuit, fiecare centimetru, fiecare clipă.”
Ilustrație de Simona Ceccarelli din volumul Momo. Album ilustrat
Doar copiii par să nu fie afectați de molima adusă de costumele gri, însă eforturile lor de a restabili normalitatea sunt în van. Numai Momo va putea lupta împotriva Casei de Economii a Timpului și a agenților ei, care se hrănesc cu timpul oamenilor. Îndepărtată și de cei mai buni prieteni, Gigi Ghidul și Beppo Măturătoru, Momo găsește ajutor la Maestrul Secundus Minutius Ora, reușind să redea orașului florile clipelor furate de costumele cenușii, adică să-i redea viața, căci „Timpul este viață. /lar viaţa sălăşluiește în inimă.”
Fascinat de lumile fantastice, dar preocupat și de schimbările accelerate din societatea în care trăia, Michael Ende creează un basm modern în care forțele binelui și ale răului se confruntă pentru a le aminti oamenilor de pericolele consumerismului, ale uniformizării, ale alienării și, până la urmă, ale dezumanizării. Dacă în 1973, când a fost publicat, romanul părea un pic înaintea vremii, el este acum tot mai actual și riscurile pe care le semnalează tot mai acute. Vândut în peste treizeci și cinci de milioane de exemplare și tradus în mai mult de patruzeci de limbi, Momo este disponibil la Editura Arthur și într-o ediție grafică, sub forma unui album ilustrat de Simona Ceccarelli.
Cu un tată artist (pictorul suprarealist Edgar Ende), Michael a fost mereu înconjurat de opere de artă și de conversații în jurul acesteia. Și-a dorit să devină dramaturg, apoi actor, activând timp de câțiva ani într-o trupă de teatru ambulant, cu care a cutreierat landurile Germaniei. Născut într-un orășel din Bavaria, s-a mutat împreună cu familia în München, unde a fost martor al bombardamentelor Aliaților din Al Doilea Război Mondial. Deși chemat la încorporare în armata hitleristă, a refuzat și s-a înscris într-un grup german de rezistență. Experiența războiului îl va face foarte atent la condiția umană și la transformările acesteia, preocupare care, alături de interesul pentru arta plastică și literatură, se va reflecta în cărțile sale.
Credit foto: © imago images / teutopress
Unul dintre cele mai spectaculoase romane ale lui Michael Ende este, fără îndoială, Povestea fără sfârșit, apărut pentru prima dată în 1979. Tradus tot de Yvette Davidescu, este publicat la Editura Arthur în condiții grafice minunate. Oscilând între realitatea lui Bastian, un băiețel grăsuț, batjocorit de colegi și ignorat de tată, și lumea lui Atréiu, un băiat din Marea Ierboasă din spatele Munților de Argint, cartea este un du-te-vino diferențiat cromatic între realism și fantezie. Pentru că Fantázia, tărâmul fără hotare, este în pericol de dispariție, conducătoarea ei, Crăiasa Copilă, îl însărcinează pe Atréiu cu găsirea leacului. Purtând la gât talismanul magic AURYN, tânărul străbate orașe care mai de care mai fantastice în căutarea răspunsurilor. Pentru că salvarea nu poate veni decât din lumea oamenilor, fisurile dintre lumi îl aduc pe însuși Bastian în Fantázia, primind conducerea lumii fabuloase în locul cărții legate în mătase roșie-arămie, cu doi șerpi mâncându-și unul altuia coada. De fapt, nu doar conducerea ei, ci puterea cea mai mare: însăși crearea ei. Plin de aventură și suspans, romanul este și un extraordinar exercițiu metaficțional, realitatea și ficțiunea urmărindu-se una pe alta ca cei doi șerpi de pe copertă.
— De ce nu te poți însănătoși decât dacă ți se dă un nume nou?
— Numai printr‑un nume potrivit își dobândesc toate ființele realitatea lor, spuse ea. Un nume greșit face ca totul să devină neadevărat. E ceea ce face și minciuna.
— Poate că salvatorul nu cunoaște încă numele potrivit ce trebuie să ți‑l dea.
— Ba da, răspunse ea, îl știe.
Dacă Momo și Povestea fără sfârșit l-au transformat pe Michael Ende într-unul dintre cei mai traduși scriitori germani, norocul nu i-a surâs chiar de prima dată. După ce a renunțat la cariera de dramaturg și la cea de actor, pe la finalul anilor ‘50 Ende a început să scrie un roman. „Ţara în care trăia Lukas, mecanicul de locomotivă, se numea Lummerland şi era una tare mică.” Așa începea cartea cu care a debutat Michael Ende, nu înainte de a fi fost respins de vreo zece edituri. Abia o editură mică, Thienemann Verlag, a avut curajul să-l publice. A tras însă lozul câștigător, căci Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă, precum și continuarea sa, Jim Năsturel şi cei 13 Sălbatici, au devenit rapid volume de succes, cu nominalizări, premii importante și numeroase traduceri; iar Thienemann Verlag este în continuare editura care deține drepturile de traducere pentru Ende. Ambele romane cu Jim Năsturel și Lukas, ilustrate de Gaëtan Dorémus, sunt disponibile la Editura Arthur, primul tradus de Dragoş Dinulescu, iar al doilea de Iulian Curuia. Dacă cel dintâi se concentrează pe călătoria lui Jim și a lui Lukas în căutarea unei noi țări, de vreme ce Lummerland devine neîncăpătoare odată cu venirea lui Jim, cel de-al doilea volum îi găsește pe cei doi prieteni tot într-o călătorie, de data aceasta pentru a da de urma celor treisprezece sălbatici care au răpit-o pe prințesa Li Si a Mandalei și pentru a dezlega misterul nașterii lui Jim. Pline de personaje fabuloase, romanele conțin și adevărate lecții de fizică despre electromagnetism sau iluzii optice, printre altele. Toate puse în slujba unei povești foarte bine construite.
Un alt basm parcă rupt din țesătura lui Lukas și a lui Jim este Omulețul Mâncă-Vise, ilustrat de Annegert Fuchshuber, tradus de Gabriel H. Decuble și publicat de Editura Vlad și Cartea cu Genius. Povestea pune alături doi termeni parcă incompatibili: viața de părinte și somnul. Cu adevărat fabuloasă, Picotilanda este o țară în care toată lumea picotește, fie zi, fie noapte. Dar cel mai important este ca somnul să fie lin, fără vise tulburătoare. Cum e de așteptat, regele are somnul cel mai dulce. Nu la fel se întâmplă însă și cu fiica lui, Somnoreaua, al cărei somn este bântuit de coșmaruri. Ca să-i caute leac, regele pleacă în lumea largă și-abia când să se lase păgubaș dă peste o arătare strălucitoare cu capul plin de țepi, care-l va ajuta să-i redea prințesei liniștea somnului. Ca în orice basm, altruismul și modestia sunt ingrediente-cheie ale reușitei, la fel cum sunt și formulele magice; în cazul acesta, incantația salvatoare este chiar o invitație la masă, căci omulețul Mâncă-Vise este cât se poate de civilizat și nu se pune pe mâncat decât dacă este poftit.
Ilustrație de Annegert Fuchshuber din volumul Omulețul Mâncă-Vise
Tot un fel de basm este și Ursulețul de pluș și animalele, ilustrat de Cornelia Haas și tradus pentru Editura Vlad și Cartea cu Genius de Gabriel H. Decuble. Trăgând mai mult cu ochiul la marile întrebări ale vieții, cartea îl are ca protagonist pe Lavabil, un urs de pluș cam bătrân și peticit, care stătea ore în șir la loc de cinste pe canapea. Doar că nu găsea nicio bucurie acolo, abandonat de copilul care de-acum se făcuse mare și nu se mai juca cu el. Lucrurile se înrăutățesc când o muscă rătăcită pe-acolo îl întreabă despre scopul său în viață; lăsat de izbeliște, Lavabil nu părea să mai aibă niciunul. Așa că pleacă în lume, hotărât să afle care-i menirea lui. Se întâlnește cu un șoricel, cu o albină zeloasă, cu o lebădă, cu un grup de maimuțe, dar abia când dă peste o fetiță desculță își află rostul.
Nu puteam vorbi despre cele mai importante cărți ale lui Michael Ende publicate de Editura Arthur și Vlad și Cartea cu Genius fără s-o amintesc pe Tranchila Tropatrop, cea mai destoinică broască țestoasă din câte s-au văzut, ale cărei peripeții sunt tălmăcite în limba română de Gabriel H. Decuble. Auzind din întâmplare despre nunta preamăritului sultan Leon al XXVIII-lea, stăpân peste toate animalele, nuntă ce urma să aibă loc peste doar câteva zile, Tranchila și-a pus în cap că-i musai să ia parte la sărbătoare. Așa că a pornit la drum. „Pas cu pas, nel-cătinel”, cum îi stă bine unei țestoase respectabile. Cum savana era hăt-departe, în fața ei se așternea un drum lung, în care s-a întâlnit cu tot felul de vietăți: păienjenița Fatima Farfase, melcișoara Șeherezada Șelac, gușterul Zaharia Zăcălău, corbul Hapciu Halef Habacuc. Toate i-au spus că nu are nicio șansă: la cum merge, n-are cum să ajungă la timp pentru nuntă. Și-o-ndemnau să facă mai bine cale întoarsă. De fiecare dată însă, Tranchila Tropatrop era de neclintit: „hotărârea mea e luată”. Și-a ajuns broasca țestoasă la nuntă. E drept, nu chiar la aceeași, dar obiectivul ei a fost atins. Pas cu pas și nel-cătinel.
Ilustrație de Michael Bayer in volumul Tranchila Tropatrop, o țestoasă de neoprit
Michael Ende este unul dintre cei mai prolifici scriitori de origine germană, cărțile sale bucurând de decenii întregi copii și adulți deopotrivă. Asta pentru că, în limbajul aventurii și al fanteziei, ne reamintește tuturor că, atâta timp cât ne lăsăm imaginația vie, suntem cu toții parte din povestea fără sfârșit.
